Vorbesc putin.Poti spune ca nu sunt o fiinta sociabila.Am fost stigmatizat pentru ca nu-mi ies foarte multe cuvinte pe gura, dar imi place sa observ si sa-mi vorbesc mie.
Conform legilor sociale ar trebui sa dai aiurea din gura despre orice subiect care devine viral sau se intampla intr-un moment oarecare. Nu conteaza subiectul sau parerea ta reala, conteaza sa iti faci interlocutorul sa se simta bine cand scoate balarii pe gura si sa-l aprobi cat de cat chiar daca nu imparti aceeasi...Da.Da !
Hm ! Imi place sa observ si sa ascult entuziasmul cu care partenerul de conversatie vorbeste.Ochii intotdeauna sunt cei mai importanti, parca ii privesti direct in norul de idei ce si l-a format si e gata sa-i dea share, iar buzele care-si schimba mereu forma si cu o pofta nestapanita accentueaza tonul si importanta ideii.
Umerii participa si ei la conversatie, sunt stalpul care cutremura si sunt mereu in opozitie cu discutia, te contrazic fara sa iti dai seama.O conversatie e mai mult decat cuvinte spuse.In clasa I, Curicuta Licuta Elena, prima mea invatatoare a spus clar si raspicat clasei "Intotdeauna gandeste ceea ce vei scoate pe gura" si lege s-a facut (pentru putin timp).
Nu imi place sa vorbesc pentru ca stiu ca ideile mele sunt cam slabe, parerile mele nu au o baza fixa, si imi place sa stiu ca sunt stapan pe ceea ce vorbesc.
Nu sunt perfect, o conversatie o pot strica instant sau o pot duce la infinit, dar ma simt ca un elefant care merge pe sfoara la 500 de metri deasupra lavei.Intotdeauna cad :D.
Ideea e ca barfa, vorba spusa de dragul de a vorbi si nonsensul au devenit baze a conversatiei.
Incepusem sa scriu despre cuvant, m-am razgandit pe drum,dar o sa continui cu doua definitii simple.
LÓGOS, logosuri, s. n. 1.
(Fil.) Termen care denumește ordinea necesară, proprie Cosmosului și
gândirii omenești, rațiunea cosmică sau destinul, rațiunea divină, o
ipostază a divinității, spiritul și rațiunea universală. 2. (Ir. și fam.) Cuvântare, discurs. – Din ngr. lógos, fr. logos.
CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1.
Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens
(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă
= cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se
grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și
derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate
= joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor
indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură
geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să
aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă
= termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care
folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau
în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: DEX '09
(2009)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
